Circulația substanțelor în organism

                                                                  Inima:
 

        Inima sau cordul este organul reprezentativ al aparatului cardiovascular, ea fiind situată în cutia toracică. Are un rol vital în circulația sîngelui și implicit în menținerea vieții.
       Circulația sîngelui este constituită din două circuite vasculare, complet separate :

• circulația sistemica/ marea circulație;
• circulația pulmonară/ mica circulație.

      Deci circulația este dublă (are două circuite) și completă ( sîngele încărcat cu oxigen nu se amestecă cu sîngele încărcat cu dioxid de carbon).

   Miocardul se contractă ritmic și automat. Contracțiile inimii se numesc sistole, iar relaxările diastole.Noi toți percepem această activitate a miocardului ca “batăi” ale inimii (aproximativ 70 pe minut). Perioadele de relaxare a miocardului sunt mai lungi decît cele de contracție. Acest lucru face ca inima să bată o viată intreagă fară să obosească

                   Inima deservește două “circuite^”, care reprezintă mare și mică :

    Circulația mare (inima – corp – inima) începe în ventriculul stîng prin artera aortă care transportă sîngele cu Oxigen și substanțe nutritive spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sîngele încărcat cu oxid de carbon este preluat de cele două vene cave( cava superioară și cava inferioară) care îl duc în atriul drept.

   Circulația mică (inima – plămîni – inima) începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre plămîn sînge cu oxid de carbon. Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sîngele cu oxid de carbon spre rețeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care îl elimină prin expirație. Sîngele cu Oxigen este colectat de venele pulmonare, cîte două pentru fiecare plămîn. Cele patru vene pulmonare sfîrșesc în atriul stîng.

                    Vase sangvine

    Acestea sunt arterele, arteriorele, capilarele sangvine, venulele si venele. Arterele sistemice, care iau naștere din aortă, conduc sîngele oxigenat provenit din ventriculul stîng al inimii pînă la mușchi și diferitele organe pentru a le aduce oxigen și substanțe nutritive. Ele se împart în multiple arteriole, apoi într-o infinitate de capilare, la nivelul cărora se efectuează schimburile dintre sînge și celule. Pornind de la celule, capilarele se unesc pentru a forma venule, care la rîndul lor converg pentru a constitui vene de calibru din ce în ce mai mare; ansamblul venelor sistemice se varsă în venele cave superioară și inferioară, care se varsă în auriculul drept, aducînd astfel inimii drepte sîngele albastru desaturat, care a pierdut o parte din oxigen sau în contact cu celulele. În mod analog, artera pulmonară, porniăa din ventriculul drept, se împarte în două ramuri mari, care, la rîndul lor, dau naștere unor ramuri din ce în ce mai mici, conducînd sîngele dezoxigenat spre cei doi plămîni; arteriorele pulmonare se împart, la raîdul lor, îtr-o infinitate de capilare, la nivelul cărora se efectuează, între sînge și aerul alveolelor pulmonare, schimburile gazoase care permit oxigenarea sîngelui si eliminarea dioxidului de carbon. Capilarele pulmonare se unesc pentru a forma venele, apoi vene de calibru mai mare care converg spre cele patru vene pulmonare, care se varsă în auriculul stîng. 

                                          Care sînt cauzele bolilor de inimă?

      Stresul constant și anxietatea, resentimentele, gelozia, frica, furia, reprimarea emoțiilor, traumele emoționale, dieta săracă, obezitatea, diabetul, reumatism și bolile de ficat sînt factorii care provoacă boli cardiovasculare. Totodată, printre cele mai cunoscute cauze ale bolilor de inimă se numără fumatul, alimentația bogată în grăsimi, carnea roșie și sarea, consumul de alcool și sedentarismul.

                        Care sînt semnele și simptomele bolilor cardiovasculare?

   Simptomele depind de anumite cauze, gravitatea și de tipul bolii și de multe ori se manifestă asimptomatic. În anumite cazuri, semnele unei boli de inimă pot fi:

1. dureri în piept, de multe ori asociate cu angină pectorală sau un atac de cord;
2. dureri de tip junghi în piept – un simptom frecvent de pericardită;
3. senzație de emoție dezordonată, cunoscut sub numele de ritm cardiac;
4. dificultăți de respirație;
5. retenția de lichide în picioare, glezne, abdomen, inimă sau plămîni;
6. slăbiciune, amețeli sau leșin.

                                                 Cum prevenim boala?

            Se știe că este mult mai ieftin să previi o boală decît să o tratezi. Pentru cei care sînt predispuși la bolile cardiovasculare, există o sumedenie de sfaturi care odată respectate, te scutesc de suferință.
Dacă fumați, este recomandat să aruncați țigările la coșul de gunoi, înlocuindu-le cu exerciții fizice. Activitatea fizică întărește inima și vasele sanguine, reduce stresul, și, în practică, reduce tensiunea arterială, în timp ce creșterea nivelului de colesterol se va normaliza.

            Consumul de lichide cu moderație poate reduce de fapt, riscul de boli de inima, așa că încearcă să consumi acei doi litri de apă zilnic.
Chiar și schimbările cele mai moderate în dieta și stilul de viață pot reduce semnificativ riscul de boli de inimă. Cei mai mulți oameni sunt conștienți de faptul că consumul de alimente cu conținut scăzut de colesterol, grăsimi saturate și sare pot ajuta la menținerea tensiunii arteriale, și reduce formarea de plăci grase sau depozite pe pereții vaselor de sînge. Totodată, vitaminele minerale și substanțe nutritive, cum ar fi magneziu, potasiu, ne pot proteja împotriva bolilor de inimă și bolilor arteriale.

                                                          Tratament

      Bolile de inimă sunt cronice, deci persistă toată viața. Ele pot fi controlate cu un tratament care reglează tensiunea arterială, ritmul cardiac și colesterolul, fie îmbunătățesc capacitatea de pompare a sîngelui. Este necesar un regim alimentar echilibrat și un mod sănătos de viață, iar o vizita periodică la medicul cardiolog este vitală pentru sănătatea  Dumneavoastră.

Aveți grijă de inima Dumneavoastră!

La biologie.Tema:Sistemul limfatic la om

                                                     
                                               Sistemul limfatic:

Fiecare celulă a organismului este scufundată într-un lichid din care își aruncă deșeuri. Acest mediu trebuie să aibă o compoziție stabilă pentru a garanta starea bună și funcționarea perfectă a celulelor. Echilibrul său se bazează pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colectează excedentul de limfă, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumulează în țesuturi, și îl aduce la inimă. Limfa transportă substanțele nutritive și preia deșeurile celulare. Ea are drept sarcină transportul lipidelor și al moleculelor liposolubile, din intestin până în sânge.

Conține proteine, grăsimi, săruri minerale, iar compoziția sa se apropie de cea a plasmei, din care a rezultat. Compoziția și aspectul său diferă totuși după regiunea în care se găsește. Astfel, în intestine, limfa conține multe grăsimi și are un aspect lăptos. În ficat, ea este bogată în proteine.

Sistemul limfatic conține vase limfatice, ganglioni și organele limfoide repartizate în diverse regiuni ale corpului.

Amigdalele, apendicele vermicular și splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de apărare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel să intervină la apariția unei infecții.

Ganglionii limfatici sunt mici aglomerări celulare de formă rotunjită, cu diametrul de 10-15mm, distribuiți sub formă de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartimentat în mai mulți foliculi limfatici bogați în globule albe, cum sunt limfocitele și macrofagii. Limfa care pătrunde în ganglioni este filtrată de foliculi limfatici și debarasată de eventualii săi agenți infecțioși.

Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abundă celulele de apărare. De formă rotunjită, ele sunt acoperite de o mucoasă. Se întâmplă frecvent ca ele să se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest caz angajate într-o luptă încrâncenată împotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci să-și mărească volumul și să fie palpați la nivelul gâtului, ceea ce înseamnă că vin în ajutorul amigdalelor.

Apendicele este situat între intestinul subțire și cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are și el foliculi limfatici, care îi permit să ajute organismul la combaterea infecțiilor. Are totuși un rol minor, iar absența sa nu perturbă cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.

Alt organ limfoid, splina este situată în partea de sus a abdomenului și cântărește cam 150g la adult. Funcția sa principală este distrugerea globulelor roșii utilizate, dar ea joacă un rol important în sistemul imunitar. Splina cuprinde minusculii foliculi repartizați în două grupe: unii sunt compuși din limfocite imature, iar ceilalți din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigură funcțiile imune ale splinei, producând anticorpi.

Circulația limfei se face dinspre țesuturi spre sînge, prin intermediul valvelor și datorită contracției mușchilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captată în țesuturi de capilarele limfatice, al căror perete îl străbate, și condusă la ganglioni. După ce a fost filtrată, ea este evacuată spre spațiile interstițiale. Capilarele limfatice o colectează din nou pentru a o direcționa spre inimă. Limfa străbate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deversează limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa drenează astfel mediul intern, jucând rolul de supapă de „preaplin”.

Structura sistemului limfatic seamănă cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în același timp vase și organe. Analogia se oprește aici pentru că, în sistemul limfatic, aceste două părți sunt total independente una de alta. Vasele limfatice vehiculează limfa spre inimă, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigură apărarea organismului.

Rețeaua limfatică este constituită în primul rând din vase prezente în toate țesuturile, între celulele și capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dinții și măduva osoasă sunt lipsite de sistem limfatic.

Diametrul vaselor crește progresiv pe măsură ce limfa se apropie de inimă. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului drenează limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul și intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intră în acțiune ganglionii care-și încep activitatea de epurare. Odată debarasată de particulele sale nocive, limfa pornește din nou spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulația venoasă.

Cele mai mari vase din această rețea formează așa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în două canale. Cele două canale deversează limfa filtrată în circulația venoasă, la baza gâtului, la punctul de joncțiune dintre vena jugulară internă și vena subclaviculară.

Spre deosebire de circulația venoasă, circulația limfatică funcționează fără a fi pompată. Aceasta e pusă în mișcare de contracțiile mușchilor scheletici. Ea se scurge variindu-și debitul în funcție de presiunile provocate de cavitatea toracică la fiecare inspir. Totuși, sistemul cardio-vascular participă în mare parte la această circulație, prin extremitatea tecilor conjunctive care învelesc toate vasele, fie că sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora din urmă vibrațiilor primelor. Pulsațiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.

Contracțiile mușchilor netezi, situați în pereții canalelor limfatice, favorizează revărsarea finală a limfei în circulația venoasă. Din această cauză ea nu se scurge la fel de ușor și rapid ca sîngele. O activitate fizică nu poate decât să amelioreze circulația sa și deci drenajul subsțanțelor nocive.

      Sistemul limfatic are mai multe funcții esențiale comune cu sistemul sanguin. Cele două sisteme participă activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezintă o modalitate de transport al principiilor nutritive și al deșeurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun de mecanisme de apărare împotriva infecțiilor.                                                                                                                                                                                  

     Metode naturale de stimulare a sistemului                           limfatic:

Atunci cînd circulația limfei este afectată, apar blocaje și noduli limfatici, inflamații și plini cu lichid. Pentru a preveni acest lucru, pot fi luate cîteva măsuri pentru a îmbunătăți funcționarea sistemului limfatic.

Respiră profund. Respirația profundă este cea mai eficientă măsură de stimulare a circulației limfei.

Fă mișcare. Atunci cînd mușchii și încheieturile se mișcă, și limfa este stimulată. Mișcarea stimulează astfel circulația limfei de-a lungului întregului organism. Pe de altă parte, sedentarismul afecteazaă sistemul limfatic.

Hidratează-te. Consmul adecvat de apă păstrează organismul hidratat si stimulează circulația limfei.

Ia suplimente naturale. Echinaceea sau extractul din ciuperci reiki stimulează sistemul limfatic și sistemul imunitar și protejează organismul de infecții și alte complicații.                                                                                                                  

Hiperparatiroidismul

                              Ce este hiperparatiroidismul?

        Hiperparatiroidismul este boala in care hormonii paratiroidienii sunt secretati in exces de una sau mai multe din cele patru glande paratiroide ale organismului. Ca atare, nivelul acestora din sange este foarte ridicat. Glandele paratiroide sunt de forma ovala, dimensiunea unei boabe de orez si sunt localizate in zona gatului. Produc hormonul paratiroidian care contribuie la mentinerea unui echilibru adecvat de calciu necesar tesuturilor si sangelui. 
Exista doua tipuri ale acestei afectiuni:
  1. Hiperparatiroidismul primar este caracterizat de supraproductia de hormoni a glandelor paratiroide si cresterea nivelului de calciu din sange (hipercalcemia);
   2. In hiperparatiroidismul secundar calciul din organism are valori scazute. 
Chirurgia este tratamentul cel mai frecvent pentru hiperparatiroidism.  


                                     Tipuri de hiperparatiroidism:

    Hiperparatiroidismul poate fi clasificat in functie de cauza care il declanseaza. Boala poate sa apara din cauza unei probleme particulare ale glandelor paratiroide (hiperparatiroidism primar) sau din cauza unei boli care afecteaza functia glandelor (hiperparatiroidismul secundar). 

   1. Hiperparatiroidismul primar este provocat de disfunctia uneia sau mai multora din cele patru glande paratiroide:
- prezenta unui adenom (tumori benigne) la nivelul glandei;
- marirea (hiperplazia) a doua sau mai multor glande tiroide - aceasta este principala cauza;
- tumorile maligne (destul de rar intalnite);
Hiperparatiroidismul primar se dezvolta brusc, desi unii oameni mostenesc gena care provoaca boala. 

    2. Hiperparatiroidismul secundar este rezultatul unei alte afectiuni care reduce nivelurile de calciu. Prin urmare, glandele hiperparatiroide sunt suprasolicitate pentru a compensa pierderea de calciu. Factorii care contribuie la aparitia hiperparatiroidismului secundar includ:
- deficitul sever de calciu - Organismul nu primeste suficient calciu din dieta, intrucat, deseori, sistemul digestiv nu poate absorbi calciul din alimentele ingerate;
- deficit sever de vitamina D - ajuta la mentinerea unor niveluri adecvate de calciu in sange si contribuie la actiuneasistemului digestiv de absorbtie a calciului din alimentele consumate. Corpul produce vitamina D atunci cand pielea este expusa la soare. De asemenea, o serie de produse alimentare pot furniza organismului vitamina D. Daca nu se ating valorile necesare ale acestei vitamine, atunci nivelul de calciu poate sa scada;
- insuficienta renala cronica - rinichii transforma vitamina D intr-o forma pe care corpul sa o poata folosi. Daca exista tulburari in functionarea rinichilor, nivelul de vitamina D utilizabila de catre organism, este scazut, ca atare si cel de calciu. Insuficienta renala cronica este cea mai frecventa cauza a hiperparatiroidismului secundar.

                                Factorii de risc:

         Ati putea fi predispusi la hiperparatiroidismul primar daca:
- sunteti femeie si va aflati la menopauza;
- aveti o deficienta prelungita si severa de vitamina D sau calciu;
- aveti o afectiune rara mostenita, cum ar fi neoplazia endocrina multipla de tip I, care afecteaza, de obicei, mai multe glande;
- ati facut un tratament cu radiatii pentru cancer, in care gatul dvs. a fost expus;
- ati luat litiu, medicament utilizat pentru tratarea tulburarii bipolare.

                                      Complicatii:

     Complicatiile hiperparatiroidismului sunt legate de efectul pe termen lung al scaderii calciului in oase si cresterea valorilor calciului aflat in sange. 
Acestea includ:
- osteoporoza - pierderea de calciu in osteoporoza are drept rezultat friabilitatea, slabiciunea oaselor si predispozitia acestora catre fracturi;
- pietre la rinichi - excesul de calciu in sange provoaca mici depozite din care se formeaza pietrele la rinichi. Aceastea sunt una din cele mai frecvente cauze ale durerilor accentuate: eliminarea pietrelor prin tractul urinar;
- boli cardiovasculare - desi inca nu este clara legatura dintre cauza si efect, nivelurile ridicate de calciu sunt asociate cu afectiuni cardiovasculare cum ar fi: tenisune arteriala crescuta (hipertensiune arteriala) si anumite boli de inima;
- hiperparatiroidismul neonatal - hiperparatiroidismul sever, netratat, la femeile insarcinate poate determina niveluri periculos de scazute de calciu la nou-nascuti

Hormonul estrogen

                                 
    Un test estrogenic masoară titrul celor mai importanți hormoni estrogenici (estradiol, estriol si estrona) dintr-o mostră de sînge sau urina. - estradiolul este hormonul cel mai frecvent masurat in randul femeilor neînsarcinate. Cantitatea de estradiol din sînge este variabila de-a lungul ciclului menstrual. Dupa menopauza, sinteza de estradiol scade la un nivel foarte redus, dar constant - concentrația de estriol este de obicei masurată în timpul sarcinii. Se sintetizează în cantitate mare în placentă, țesutul care realizează comunicarea dintre făt si mamă. Estriolul poate fi decelat precoce din saptamana 9 de sarcină, concentrația sa crescînd pe parcursul sarcinii pană la naștere. Estriolul poate fi măsurat de asemenea în urina - estrona poate fi masurată în randul femeilor care au trecut la menopauză pentru a le determina nivelul de estrogen. Poate fi de asemenea masurată la persoanele care prezintă cancer ovarian, testicular sau de suprarenale.


   Prin contrast, mulți cercetători consideră ca hormonul estrogen este un conservant puternic al memoriei la femeile în vîrstă și, posibil, un antidot parțial pentru Alzheimer. Dr. Dad Snowdon, cercetător în domeniul creierului la University of Kentucky, numeste estrogenul candidatul numărul unu\" pentru femeile care cauta protecție neuronala. Recomand femeilor în vîrstă să ia estrogen dacă pot\", este și parerea dr. Marylin Albert, cercetator ta Harvard.
In ultimele doua decenii s-au strans tot mai multe do ca estrogenul este benefic pentru creier, in special pentru mentinerea si recuperarea memoriei. Un recent studiu inovator, aparținînd Barbarei Sherwin de la McGill University, arata ca femeile ale căror ovare au fost extirpate, fiind astfel lipsite de rezervele de estrogen, înregistrează rezultate mai slabe la testele cognitive, mai ales la cele de memorie verbala. Cele cărora li s-a administrat ulterior estrogen si-au recapătat întreaga capacitate mintala. Nu la fel s-a întamplăt cu femeile care nu au primit estrogen. Noile cercetări arata, de asemenea, ca estrogenul intinereste centrele memoriei din creierele femeilor vîrstnice. În cazul femeilor care au luat estrogen, scanarea creierului a dezvaluit structuri de activare\" in regiunile memoriei pe termen scurt, asemănătoare celor existente în creierele femeilor tinere. Doza a fost de 1,25 mg pe zi.
In plus, cercetarile intreprinse la Columbia University au descoperit ca la femeile aflate lamenopauz care folosisera înlocuitori de estrogen timp de zece ani, riscul de a dezvolta boala Alzheimer era de numai o treime fata de cele care nu luasera niciodata. Nici macar o singura femeie dintre cele care au luat inlocuitori de estrogen pe parcursul celor cinci ani cat a durat studiul nu a dezvoltat boala Alzheimer. Sunt in curs teste la nivel national pentru a vedea daca estrogenul va intarzia sau va ameliora deteriorarea mintala a pacientelor cu Alzheimer.
Cum actioneaza estrogenul? In mai multe moduri, conform multor cercetari. Se stie ca estrogenul intensifica actitatea neurotransmitatorilor, mai ales a acetilcolinei, implicata in memorie. Estrogenul stimuleaza, de asemenea, dezvoltarea dendritelor si a sinapselor celulelor nervoase, imbunatatind canalele de comunicare. In plus, cercetarile recente arata ca estrogenul este un antioxidant puternic care protejeaza celulele cerebrale impotriva distrugerii provocate de radicalii liberi. Studiile pe celule indica faptul ca estrogenul reduce capacitatea toxinelor din celulele cerebrale, cum ar fi glutamatul si proteina numita P-amilcid gasita in creierele afectate de Alzheimer, de a genera radicalii liberi distructi.

Cauzele tulburarilor endocrine si Factorii de risc pentru tulburarile endocrine

       
                                 

                                        Localizarea glandelor endocrine

                                    
       
         Insa  tulburarile endocrine apar din cauza unor probleme ale glandelor sistemului endocrin. Dintre multiplele disfunctii endocrine, cele mai frecvente sunt cele care legate de pancareas sau glandele tiroida, pituitara sau suprarenale. 

Cauzele si tipurile de tulburari endocrine includ 
- acromegalia - supraproductia hormonilor de crestere si de prolactina. 
- boala Addison si sindromul Cushing - se refera la modificarile nivelurilor de hormoni produsi de glandele suprarenale. 
- diabetul zaharat - apare atunci cand pancreasul nu produce suficienta insulina sau cand organismul nu raspunde in mod adecvat la insulina. 
- factorii de mediu sau nutritionali - cum ar fi lipsa de iod intalnita in cazul hipotiroidismului, care pot influenta productia de hormoni. 
- factorii genetici - care joaca un rol important in tulburarile endocrine in mod special in cazul diabetului zaharat, dar si in tiroidita autoimuna sau tiroidita Hashimoto, hipertiroidie, hipotiroidism, boala Graves. 
- prezenta unor tumori - cauza care sta la baza tulburarilor endocrine poate fi legata de cresterea sau prezenta unei tumori a unei glande.

            Iata citiva  factorii de risc pentru tulburarile endocrine: 
- valori crescute ale colesterolului 
- prezenta in familie a unor tulburari endocrine 
- inactivitate 
- istoria medicala personala de boli autoimune 
- dieta inadecvata 
- sarcina 
- interventii chirurgicale recente, traumatisme, infectii sau leziuni grave.

Desi cele mai multe dintre dezechilibrele endocrine sunt minore, iar progresul acestora este lent, anumite afectiuni endocrine pot duce la aparitia de complicatii de-a lungul timpului, care pot afecta procesele normale ale organismului. In cazurile in care sunt prezente diabetul, boala Addison si hipotiroidismul, in mod special, pot rezulta complicatii grave. 

         Complicatiile dezechilibrelor endocrine netratate sau slab controlate pot fi destul de grave si pot pune in pericol viata unei persoane. Riscul consecintelor grave poate fi redus la minim prin urmarea schemei de tratament recomandata de medic. Printre complicatiile unora dintre tulburarile endocrine se enumera 
- anxietate sau insomnie 
- coma 
- depresie 
- afectiuni cardiovasculare 
- leziuni ale nervilor 
- afectarea sau insuficienta de organ 
- o calitate slaba a vietii.

             Cite ceva despre tratamentul acestor tulbulari

  Insa in multe dintre cazuri, tulburarile endocrine este posibil sa nu implice manifestari sau sa presupuna prezenta unor simptome usoare, care nu vor necesita tratament. 

Totusi, in anumite situatii poate fi necesara corectarea dezechilibrului hormonal prin intermediul administrarii de hormoni sintetici sau poate fi utila inclusiv interventia chirurgicala sau radioterapia. Diagnosticarea si tratarea cauzei de baza a tulburarii endocrine va ameliora simptomele.

Geografie

                                               Rolul hidrosferei in invelisul geografic
           Hidrosfera are un rol foarte important in invelisul geografic deoarece ea conditioneaza existenta invelisului geografic prin dependenta cu celelalte geosfere ale planetei.Insasi apa realizeaza unul dintre cele mai importante circuite din natura-circuitul apei,astfel mentinind echilibrul intregului invelis geografic.Dar sa nu uitam ca in acelasi timp apa participa si in cadrul altor circuite , fiind circuitul oxigenului, hidrogenului, carbonului, sarurilor etc.
     Apa din atmosfera,in cea mai mare parte, provine din hidrosfera . Apa in stare solida sau lichida este principalul agent care,prin eroziune,transport si acumulari,modeleaza relieful scoartei terestre,creind diverse tipuri de relief.Apa in mare parte este folosita si in activitatile vietii omului de zi cu zi ;ea asigura alimentarea cu apa,irigatia,navigatia,obtinerea si folosirea hidroenergiei.
            Motto: Hidrosfera asigura viata a tot cei viu pe Terra.
                     
                                   

Avantage și dezavantaje internet

Avantaje: este mai usor de a colabora cu rudele de peste hotare si de a te informa despre diferite informatii de care ai nevoie .
Dezavantaje: este posibil de a pierde vederea .